Retro party 2017

Da, azi noapte a fost We love Retro - Cluj-Napoca, 2017, ediția a IV -a. Evenimentul se anunța unul promițător si de anvergură în condițiile în care, pe lista artiştilor participanți la event, s-au numărat nume sonore de trupe cum ar fi Haddaway, Corona, 2 Unlimited au DJ Sash. Din păcate bâlbâielile şi -deja cunoscuta - lăcomie a organizatorilor au dus la un spectacol mult sub ceea ce publicul aştepta pentu biletele destul de piperate.

Incepând cu prezentarea spectacolului, lăsată pe mâna unui amator (chiar nu am reținut numele, dar nici nu merită) care nu a ştiut să anime un public foarte cald şi volubil, la început - dar din ce in ce mai fad şi plictisit de evoluția sub aşteptări a spectacolului; continuând cu anunțul în ultimul moment al neparticipării trupei care era capul de afiş al spectacolului (2 Unlimited); apoi umplerea timpului cu o serie de artişti autohtoni care nu au înțeles că publicul aşteaptă muzică şi nu hăhăieli (vezi Sweet Kiss, N&D fără D) şi ar mai fi nişte nume, dar probabil nu vă vor suna cunoscut; organizarea sub aşteptări a unui eveniment de asemenea arvengură: sistemul de plată cu tokeni care a obligat lumea să stea la cel puțin două cozi uriaşe pentru o sticlă de apă sau bere, frigul din Polivalentă - în condițiile prezenței în sală a câtorva mii de persoane, sonorizarea - care a lăsat mult de dorit.

Ca să fim obiectivi, totuşi, trebuie să amintim profesionalismul trupelor străine - care au arătat de ce au făcut istorie la vremea lor - introduse în spectacol destul de târziu cât să găsească un public deja plictisit -dar au ştiut să îl încălzească şi să îl facă să vibreze (o notă specială pentru Corona care a avut un recital de zile mari). Deasemenea, o apreciere pentru Snap!, aduşi practic din concediu pentru a înlocui pe 2 Unlimited, care nu a participat din motive medicale. Daca artiştii autohtoni prezenți la spectacol ar urmări mai atent evoluția lor, ar înțelege că publicul aşteaptă de la ei să vorbească mai puțin pe scenă, să facă mai puțină gălăgie (expresia lor favorită) şi să se concentreze asupra actului artistic pentru care sunt plătiți.

Una peste alta, We love retro a fost un event ok, în mare parte datorită datorită acelor artişti care ne-au fost idoli acum 20-30 de ani - şi iată că am înțeles încă o dată de ce - dar, din punct de vedere organizatoric, a rămas tributar păguboasei mentalități româneşti "merge şi-aşa".

Cu cine vedem Mondialul din Rusia la televizor?

Hai că am ajuns şi noi mari în Europa. Păi cum altfel, de vreme ce vom privi Mondialul din Rusia de anul viitor într-o companie selectă: după Olanda, Chile, SUA, aseară Italia a îngroşat rândurile celor care vor privi Mondialul din fotoliu, în fața televizorului.  

Italia fuori dal Mondiale

 Culmea a făcut-o în fața unei echipe care a băgat autobaza în poartă, omorând-o cu propriile-i arme. Având în față o Suedia fără cea mai mare vedetă a ei,  Zlatan Ibrahimovici, Italia a reuşit să rateze calificarea la un Mondial după 60 de ani de participări consecutive. Sigur, mai au de lucrat până să ajungă la performanța românilor - aceea de a lipsi 20 de ani de la campionatele mondiale, dar sunt pe drumul cel bun. 

Până atunci, in această seară, România joacă un duel al necalificatelor cu altă "performeră" celebră, Olanda. Hai România!

Cadoul cel mai comod...

Prinşi de iureşul cotidian şi confruntați tot mai mult cu o lipsă teribilă de timp, zilele de naştere ale prietenilor, cunoştintelor, rudelor, ca să nu mai vorbesc de moda petrecerilor pentru copii, au devenit o povară din ce în ce mai mare. Căutarea cadoului potrivit este, de cele mai multe ori, o chestie tot mai complicată, atât din perpectiva faptului că, pentru a face un cadou, trebuie să ai un mimim de cunoştințe despre ce îi place / nu îi place sărbătoritului, pentru a-l "nimeri", dar și din perpectiva încadrării într-un buget rezonabil.

In aceste conditii, tot mai mult în ultima vreme, o practică destul de răspândită este aceea de a înlocui cadoul cu o sumă de bani pe care sărbătoritul poate să o folosească după bunul său plac.

Această soluție ofera avantaje multiple:

- în primul rând sărbătoritul ştie exact cât valorează. Sigur, poate să fie şi o dezamăgire să constați, spre exemplu, că în ochii nevestei valorezi cam cât  un mers la coafor. Sau mai puțin😀

- un al doilea avantaj este timpul câştigat. Un plic, o bancnotă sau mai multe,  după posibilități, eventual un La mulți ani! fugar pe plic şi gata! Misiune îndeplinită, poți să te înființezi la petrecere.

- în sfârşit, cu banii nu prea riști să greşeşti. Cu banii se poate cumpăra orice, aşadar sărbătoritul poate să-şi facă toate  damblalele şi să îşi îndeplinească ceea ce îi doreşte inimioara.

Şi totuşi..... nu de fiecare dată funcționează metoda cu plicul fermecat. Există unele persoane în fața cărora, mie unul, îmi este, parcă, jenă să procedez așa.

In primul rând, copiii. Țin minte și acum nerăbdarea cu care, în copilărie, desfăceam cadourile pe care le primeam - aproape că nu mai conta ce era înăuntru, tot ceea ce conta era bucuria de a fi primit ceva. Poate copiii nu ar trebui să fie învățați că banii pot cumpăra orice. Și poate că nici nu pot cumpăra CHIAR orice. 

În al doilea rând, familia. Pentru restul lumii nu pot băga mâna în foc, dar când este vorba despre familie știu că, pentru ei, sunt mai important decât banii. Și vreau să știe că și ei sunt la fel de valoroși pentru mine. 

În sfârșit, prietenii. Nu oricare, ci prietenii aceia pe care știu că îi pot trezi în miez de noapte să mă ajute dacă am vreun necaz. Nu sunt mulți, îi pot număra pe degete. Dar adevărata prietenie nu se măsoară niciodată în bani pentru simplul motiv că nu există suficient de mulți bani pentru a o cumpăra.

Pentru cei pe care i-am amintit mai sus ar trebui să ne întoarcem la valoarea de simbol şi la ce reprezintă cu adevărat cadoul, adică o formă de apreciere față de persoana respectivă.  Plicul acela, o fi el comod şi facil, dar ceea ce comunică despre noi este intenția de a ne descotorosi repede de o povară. Or ei, cei amintiți anterior merită nu doar o bucățică ci tot timpul şi atenția noastră. Ăsta este cel mai de preț cadou pe care li-l putem oferi.

Chestionarul despre temele pentru acasa - la fel de prost ca şi programele şcolare

Zilele acestea Ministerul Educației a lansat o platformă de sondare a opiniei publice cu privire la necesitatea temelor pentru acasă pe care copiii le primesc de la şcoală. 

Şi, pentru că aceste teme pentru acasă au tulburat şi existența copilului meu de când a păşit în  şcoală, dar şi pe mine, în încercarea de a îl sprijini cât am putut şi m-am priceput, m-am grăbit să îmi dau cu părerea, ca unul în cunoştință de cauză.

Tema sondajului este una veche care a stârnit multe polemici în spațiul public, însă acest sondaj este un făt care s-a născut mort. Indiferent de rezultatele sondajului, ce recomandare ar putea face Ministerul Educației? Să nu mai primească teme copiii? Greu de impus asa ceva şi nici părinții, nici profesorii, nici programele şcolare nu sunt adaptate pentru asta. Să impuna o anumită cantitate de teme? Foarte greu de cuantificat, deoarece capacitatea şi timpul de rezolvare a unei teme sunt variabile de la un copil la altul.

Din păcate sondajul conceput de Ministerul Needucat este la fel de slab şi superficial ca şi programele şcolare care  ne traumatizează copiii. Asta pentru că s-a rezumat la a aborda doar problema strictă a temelor, ignorând că ele sunt doar vărful icebergului.

Temele pentru acasă, în sine, nu sunt o problemă doar pentru că există. Aversiunea copiilor față de ele are rădăcini mult mai adânci care se regăsesc în calitatea defectuoasă a programelor școlare şi a manualelor, în organizarea defectuoasă a sistemului de învățământ, în calitatea dascălilor. Vă invit să citiți, spre exemplu, un manual de istorie de clasa a VI-a. Vă garantez că, dacă nu sunteți niscaiva profesor universitar de istorie sau doctor în domeniu, o să aveți probleme de întelegere ( mă rog, asta dacă or fi primit toți copiii manuale, nici nu vreau să mă gândesc cam ce minuni ar putea cuprinde celebrul compendiu).

Serios, dom' ministru, nu ştiu cine face manualele astea, dar vă rog, puneți pe cineva mai puțin doct să lucreze la ele. Cineva care să folosească nişte termeni mai pe înțelesul celor cărora le sunt adresate. Cineva care să poată să empatizeze cu micuții destinatari şi să pună între coperți nişte pagini care să îi atragă, care să îi determine să le deschidă şi să le citească.

Programele şcolare, pe de altă parte, reprezintă un alt călcâi al lui Ahile. Programe foarte încărcate, mult prea teoretizate, adesea îmbâcsite de elemente nefolositoare (vezi "indispensabilul" manual de educație fizică, că te apucă râsu' - plânsu', la anu' poate dăm şi teză la sport), incapabile de a asigura coerența procesului educațional.

Infrastructura şcolară este cea pe care o ştiți. Intră copilul în clasa I si începi să cotizezi. Parchet, dulăpioare, pavoazare clasă, consumabile si ultima fiță, tabla interactivă. Ştiiiiim, dom'ministru, este interzisă strângerea de bani de la părinți, că doar şcoala e gratuită. O fi ea gratuită, dar vorba unui amic, "e gratuită pentru  copii, nu pentru părinți ".  Introducerea grupei pregătitoare la şcoală a generat, dintr-o dată, lipsă de clase în şcoli, lipsă de cadre didactice,  iar soluțiile au fost, până la urmă, în dauna copiilor. Aşa au apărut  din nou orele de după-amiază, în unele şcoli chiar şi pentru micuții din clasele I-IV - total neproductive pentru copii. Ştiu, şi generatia noastră a făcut ore de după-amiaza, mulți dintre noi chiar mai mulți ani la rând, însă şcoala era de departe mult mai puțin sufocantă decât este azi.

Lista ar putea continua la nesfârşit. Acestea sunt doar câteva din problemele care, în ultimă instanță, ne afectează copiii. Temele pentru acasă, da, reprezintă şi ele o problemă, dar sunt  o problemă generată de multe din motivele enumerate mai sus. Iar acestea nu se rezolvă de pe o zi pe alta, cu un sondaj prost făcut şi o circulară prin care să interzicem tema pentru acasă.

Sindromul Scarlett O'Hara

Nu vi se întâmplă niciodată să aveți impresia că nu mai aveți timpul şi energia de a termina animite lucruri, deşi în aparență sunt simple? Mie da.
Acum zece ani, acum cinci ani, chiar şi acu' vreo doi ani, fiecare sarcină nouă era o provocare nouă. Fie că era vorba de o sarcină de serviciu sau o chestiune personală. Să o duc la bun sfârşit cât mai repede, să rezolv lucrurile cât mai bine, să fie oamenii din jur cât mai mulțumiți de ceea ce am realizat. Eram în competiție cu mine însumi şi cu toți ceilalți. De ceva vreme încoace, parcă mi s-a făcut lehamite. De tot mai multe ori folosesc celebra soluție a lui Scarlett O 'Hara "O sa fac mâine". De multe ori "mâine" înseamnă teama de ceva nou, altă-dată înseamnă blazare, alteori înseamnă nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine, poate nu mai trebuie făcut.
Una peste alta, sindromul Scarlett pentru mine, poate ca şi  pentru mulți dintre voi "mâine" înseamnă o revoltă a blazării, a acestei spirale a monotoniei serviciu-copii-casă-facturi-curățenie. Un fel de a încerca să fiu din nou rebel: Ei, uite, na, astăzi nu am chef şi nu o să fac! Sau poate că e doar o lehamite care vine odată cu vârsta.
Un lucru e sigur: "mâine" e ca alcoolul. Azi una mică, mâine încă una mai măricică şi în curând te trezeşti la Alcolicii Anonimi. Dacă azi amâni pe mâine şi dup-aia pe poimâine sau pe răspoimâine, rişti să pierzi la un moment dat busola şi să te rătăceşti.

Generația Android

"Tu câte chest-uri ai?"

"Ah, 200, mai am nevoie de încă 200 ca să îmi iau un giant"
" Eu am full de gold, si îmi upgradez double cannon-ul.."
" Daaa ... merită, are damage-ul mai mare..."

Merg în spatele mogâldeței care este puştiul meu de 6 ani şi-o şchioapă, în timp ce vorbeşte cu unul dintre colegii de karate, cu un cap mai mare decât el, în drum spre sala de antrenament. Lumea aceasta binară a lor nu are graniță de vârstă sau de înălțime,  tot ceea ce contează sunt acele personaje ciudate din spatele ecranelor telefoanelor sau tabletelor, care ne înspăimântă atât de tare pe noi, părinții. Imi privesc cu uimire odrasla si ştiu că se descurcă binişor cu engleza, dar mi se pare dintr-o dată că a crescut prea repede. Mă sperie nonşalanța cu care vorbeste despre nişte noțiuni destul de abstracte pentru mine, deşi recunosc că, periodic, trag cu coada ochiului prin tabletele copiilor ca să văd ce  pericole îi poate paşte dinspre multitudinea de jocuri pe care le țin acolo, la mare preț. Aş vrea să îi aud povestind despre castele de nisip, maşinuțe, flori, filme, oracole şi toate acele lucruri frumoase cu care am crescut  noi. Dar mai ştiu si că fericirea copilăriei lor se construieşte altfel. Iar noi, copiii de ieri si părinții de azi, trebuie să construim un echilibru între  jocurile  naive ale copilăriei noastre şi dependența binară a generației  lor.
Acum cateva luni  am experimentat privirile acuzatoare ale unei cunoştințe, părinte şi ea a doi copii de vârsta alor mei pentru faptul că puştii mei au fiecare tableta lui. M-am gândit atunci multă vreme dacă am greşit sau nu că am ales să le ofer o libertate controlată pentru a nu îi priva de preocuparea  favorită a generației Android.
Stiu că este o întreagă teorie cu privire la implicațiile acestor device-uri asupra  stării lor emoționale şi psihice dar cred că, de cealaltă parte a balanței pot sta complexele de inferioritate sau inadaptarea copilului care nu are voie să pună mâna pe telefon  atunci când toți colegii săi îsi butonează ultimul model de Iphone. Până la urmă, dacă  se poate crea un echilibru între şcoală, bătutul mingii în spatele blocului şi un joc pe tabletă, de ce nu? Ba mai mult, cine suntem noi să le interzicem cu desăvârşire accesul la tehnologie câtă vreme şi noi,  care am crescut construind castele de nisip, nu ne mai putem imagina viața fără telefoane? Cel ce nu are nicio vină, să ridice primul piatra!

Psiho-terorismul

Breaking news pe toate posturile de ştiri. Atac terorist la New -York, undeva în centrul Manhattan-ului.  Pare deja un clişeu. Un clişeu care, cu fiecare minut în plus în care i se acodă atenție pe posturile de televiziune, pe site-urile de ştiri, la radio, oriunde în spațiul public contribuie la creşterea efectului scontat de atacatori.
Acum 15 ani, pentru a se vorbi de atac terorist era nevoie de o operațiune elaborată. Avioane care să intre în World Trade Center, Pentagon, mii de victime etc. In 2002, acest tip de operațiune a produs stupefacție şi a paralizat o lume întreagă (mă rog, dacă nu plecăm urechea la teoria conspirației cu privire la planificarea din interior a acțiunii).
Azi, lucrurile sunt mai simple - un camion şi un şofer convins că doar aşa poate ajunge mai repede şi mai aproape de Allah. Terorismul de azi se bazează pe repetabilitate.
In 2002 restul lumii privea cu groază mărturiile celor care scăpaseră din infern, dar drama era totuşi departe. Azi, intensitatea este mai mică, dar ideea că nu se poate întâmpla doar undeva departe, acolo, în State, ci poate mâine la metrou, sau mâine seară la concert, sau poate la şcoală, în clasa copilului se insinuează insidios în mintea fiecăruia dintre noi. Efectul este mult mai dramatic şi mult mai uşor de obținut.
Genul acesta de "cacealma", un soi de picătură chinezească, realizat cu resurse puține este relativ uşor e pus în practică, greu de anticipat şi dejucat şi, înainte de toate provoacă încet-încet o panică generalizată.
Mediatizarea excesivă a acestui tip de evenimente, care urmează legea jurnalistică a "mortului pe kilometru", nu face decât să amplifice efectul psihologic urmărit de atacatori şi, fiecare scroll cu BREAKING NEWS este un rânjet în plus pe chipul sinistru al celor care le planifică.