Generația Android

"Tu câte chest-uri ai?"

"Ah, 200, mai am nevoie de încă 200 ca să îmi iau un giant"
" Eu am full de gold, si îmi upgradez double cannon-ul.."
" Daaa ... merită, are damage-ul mai mare..."

Merg în spatele mogâldeței care este puştiul meu de 6 ani şi-o şchioapă, în timp ce vorbeşte cu unul dintre colegii de karate, cu un cap mai mare decât el, în drum spre sala de antrenament. Lumea aceasta binară a lor nu are graniță de vârstă sau de înălțime,  tot ceea ce contează sunt acele personaje ciudate din spatele ecranelor telefoanelor sau tabletelor, care ne înspăimântă atât de tare pe noi, părinții. Imi privesc cu uimire odrasla si ştiu că se descurcă binişor cu engleza, dar mi se pare dintr-o dată că a crescut prea repede. Mă sperie nonşalanța cu care vorbeste despre nişte noțiuni destul de abstracte pentru mine, deşi recunosc că, periodic, trag cu coada ochiului prin tabletele copiilor ca să văd ce  pericole îi poate paşte dinspre multitudinea de jocuri pe care le țin acolo, la mare preț. Aş vrea să îi aud povestind despre castele de nisip, maşinuțe, flori, filme, oracole şi toate acele lucruri frumoase cu care am crescut  noi. Dar mai ştiu si că fericirea copilăriei lor se construieşte altfel. Iar noi, copiii de ieri si părinții de azi, trebuie să construim un echilibru între  jocurile  naive ale copilăriei noastre şi dependența binară a generației  lor.
Acum cateva luni  am experimentat privirile acuzatoare ale unei cunoştințe, părinte şi ea a doi copii de vârsta alor mei pentru faptul că puştii mei au fiecare tableta lui. M-am gândit atunci multă vreme dacă am greşit sau nu că am ales să le ofer o libertate controlată pentru a nu îi priva de preocuparea  favorită a generației Android.
Stiu că este o întreagă teorie cu privire la implicațiile acestor device-uri asupra  stării lor emoționale şi psihice dar cred că, de cealaltă parte a balanței pot sta complexele de inferioritate sau inadaptarea copilului care nu are voie să pună mâna pe telefon  atunci când toți colegii săi îsi butonează ultimul model de Iphone. Până la urmă, dacă  se poate crea un echilibru între şcoală, bătutul mingii în spatele blocului şi un joc pe tabletă, de ce nu? Ba mai mult, cine suntem noi să le interzicem cu desăvârşire accesul la tehnologie câtă vreme şi noi,  care am crescut construind castele de nisip, nu ne mai putem imagina viața fără telefoane? Cel ce nu are nicio vină, să ridice primul piatra!